Adam Michnik: “Democraţia asta nu este ceea ce am visat”

Un personaj uman, liber şi controversat. "În raport cu el nimeni nu rămâne neutru", spunea odată Vladimir Tismăneanu. Iar legendarul preot polonez Jozef Tischner nota incorect religios: "Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik". "Evenimentul Zilei" l-a provocat pe acest erou neconvenţional la un dialog despre presă, intelectuali, dezamăgiri şi toleranţă. La final, într-un Bucureşti cald şi crepuscular, a rămas această concluzie imperfectă şi importantă: “De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? Pentru ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai rău”

Cu sprijinul Institutului Polonez din Bucureşti, Adam Michnik şi-a lansat sâmbătă după-amiază, la ”Bookfest”, volumul de eseuri “Mărturisirile unui disident convertit”, publicat de Polirom, în excelenta traducere a Sabrei Daici. A fost finalul unui adevărat tur de forţă, intelectualul polonez încheind un turneu care a mai inclus Ucraina şi Republica Moldova. În România, înainte de Bucureşti, Adam Michnik a poposit la Timişoara şi la Cetate, la conacul lui Mircea Dinescu.

Cu o seară înainte de “Bookfest”, la “New Europe College”, a susţinut o conferinţă în care a slalomat cu o siguranţă intelectuală rară printre toate marile teme ale gândirii contemporane. Michnik a vorbit despre căderea comunismului şi curaj, despre lustraţie şi iertare, despre religie şi antisemitism, despre fanatism şi libertate, despre noile tipuri de democraţie alterată, ca “putinismul” sau “berlusconismul”. Apoi a acordat un interviu în exclusivitate pentru EVZ, în urma căruia am ajuns la aceeaşi concluzie cu Vladimir Tismăneanu, care îşi descria aşa bunul
prieten: ”În raport cu el, nimeni nu rămâne neutru”.

“Amnistie – da, amnezie – nu!”

EVZ: “Mi-e teamă că fiul meu mă va întreba peste ani de ce i-am apărat pe comunişti după 1989 şi nu voi şti ce să-i spun”. Sunt cuvintele dumnevoastră dintr-un eseu inclus în volumul pe care îl lansaţi zilele acestea la Bucureşti. V-a întrebat fiul dumneavoastră?
Adam Michnik: Într-adevăr, m-a întrebat deja.

Şi ce i-aţi răspuns?
I-am spus că democraţia este pentru toţi. Şi dacă am considera că există persoane care pot fi excluse din democraţie atunci am fi la fel ca ei, comuniştii.

Folosiţi foarte des cuvântul “mărturie”. Cât de important este să ne amintim? Şi facem aici referire la cazul românesc: noi nu prea ştim ce anume ar trebui să ne amintim. Spuneaţi odată că în estul Europei trecutul e întotdeauna mai greu de prezis decât viitorul.
E adevărat. Aici e mai simplu să stabilim viitorul decât trecutul. Dacă e vorba de comunişti eu am următoarea filosofie: amnistie-da, amnezie-nu! Sigur, sunt conştient de faptul că într-un fel privesc istoria comunistă cei care au fost în închisoare şi altfel cei care au fost în Partidul Comunist. Realitatea de atunci a fost diferită pentru fiecare în parte. De aceea, nimeni nu se poate declara proprietarul
istoriei care, prin natura sa, este poliformă. Dacă şapte persoane privesc acelaşi eveniment, atunci cu siguranţă vom avea şapte interpretări diferite.

“Războiul s-a terminat. Eroii au obosit”, scriaţi. Sunt tinerii născuţi în libertate interesaţi să-i asculte pe eroi?
Cred că ar trebui mai degrabă întrebaţi tinerii. Sunt într-o relaţie apropiată cu tinerii, dar n-aş putea să fiu obiectiv oferindu-vă un răspuns. Dacă aş zice ceva, aş fi catalogat ca fals sau megaloman.

“Nu cred în gene. Hitler credea”

Toleranţa, una dintre dimensiunile esenţiale ale filosofiei dumneavoastră, stă mai degrabă prost în peisajul european actual. Exemple sunt destule: rromii în Ungaria, românii în Italia, polonezii în Irlanda şi Franta.
Aş spune că dacă într-un loc nu există toleranţă, asta nu înseamnă că ea nu rămâne o valoare. Toleranţa trebuie începută de la propria persoană. Dacă există cineva intolerant, nu trebuie să fiu şi eu la fel. Sigur, acesta este răspunsul filosofic. Dar mai există unul, istoric. E evident că, dacă într-un moment de criză, în Irlanda sau Marea Britanie vin 100.000 de muncitori
străini dispuşi să muncească pe mai puţini bani
, atunci se va ajunge la un conflict cu lucrătorii autohtoni. E un fenomen normal. Dacă la Bucureşti ar veni brusc un milion de moldoveni, ar apărea conflicte. La fel în Polonia, dacă ar veni mii de polonezi din Lituania. Mai e şi problema emigranţilor din ţările arabe. Există diferenţe de cultură, de obiceiuri, conflictele sunt inevitabile.

Credeţi că toleranţa este o chestiune care ţine, la limită, de educaţie?
Bineînţeles. Eu nu cred în gene. Hitler credea.

Scriaţi, în 2005, că lumea nu mai crede în “bărbaţi providenţiali”. Mai spuneaţi, în urmă cu ceva vreme, că nu l-aţi fi votat niciodată pe Reagan ca american, dar ca polonez v-a plăcut. Acum, cum îl vedeţi pe Obama? Americanii par să creadă iar într-un bărbat providenţial?
Când scriam despre bărbaţi providenţiali, mă refeream la cei de tipul Slobodan Miloşevici, de care ne-am lecuit. Altfel, noi în Europa cred că am avea nevoie de un Obama. Nu mai avem astăzi politicieni cu o asemenea charismă, cu o asemenea imaginaţie.

Mântuitorii şi propria minte

Dar mitul unui salvator nu este în continuare la fel de periculos?
Mă întrebaţi acum despre preşedintele actual al României? (râde) Întotdeauna e periculos, desigur. Atunci când crezi că există un mântuitor, încetezi să mai gândeşti cu propria minte. În Polonia a fost problema lui Walesa. Era un personaj charismatic, un obiect de cult.

Şi Havel a fost în Cehia…
Havel era altceva, un intelectual, un scriitor. Poate în primele şase luni după 1989 să fi avut priză. Dar Walesa a fost popular vreme de 12 ani!